Dor...

Am revenit. Dor de a nu mai trebui sa scriu "concis, clar,sintetic", dor de a nu mai aborda teme de "actualitate", "fancy", dor sa scriu pentru mine si cei care simt la fel ca mine. De aceea am revenit dupa mult timp, cred ca multi m-au uitat, pagina s-a prafuit, dar eu sunt din nou aici. Parca m-am intors dintr-o mare calatorie si acum desfac bagajele, revad pozelele,franturi din viata mea de pana acum. De ce sunt atat de medtitativa intr-o zi atat de frumoasa de vara, intr-un inceput de vara plin de sperante? Simplu..Pentru ca vara asta (mai precis peste cateva zile) voi face primul pas spre viata de "om mare":examenul de licenta. Adio amfiteatre cu miros de umezeala din care ascultam semi-adormita zumzetul strazii, adio seminarii, biblioteca mica, dar primitoare, fumoar(nu ca as fuma, dar acolo ne socializam)...Adio viata de elev sau student, vise de copilarie de genul "cand o sa ma fac mare..". Ne-am facut mari. Tiptil, pe nesimtite, fara sa realizam sau sa ne dam seama cand, fara sa stim daca suntem pregatiti. Si uite ca incet-incet o usa s-a intredeschis pentru ca acum sa fie larg deschisa, sa simtim vartejul maturitatii. Si nu asta ma sperie cel mai tare. Ci ideea ca o data deschisa o usa va trebui sa inchid o alta. As vrea sa traiesc mereu intre doua lumi: pe de o parte visele si planurile adolescentei, pe de alta parte responsabilitatile vietii de adult (primul job, primul salariu, banii stransi cu grija sa ne inchiriem o garsoniera...). Stiu ca nu se poate, de asta as vrea sa mai zabovesc un pic, macar un pic in lumea adolescentei. Vreau sa mai beau macar un ceai cu fetele, sa mai ies cu ele la un film, sa mai dam doar o data iama prin magazine,sa mai tipam doar o data de bucuria de a fi luat un examen...Vreau ca vara asta sa insemne, chiar daca pentru ultima oara, "vacanta mare".

Ce este marketingul?

Ca la noi facultatea se bazeaza mai mult pe teorie cat cuprinde, ca placerea cea mai mare a profilor este sa ne dea de citit tratate de sute de pagini pentru niste chestii elementare, stiam de mult. Ca pustii din ziua de azi stiu mult mai multe decat noi si in curand le vor da lectii si parintilor, iar nu era o noutate. Dar sa te chinui 3-4 ani sa faci o facultate+una bucata master si sa realizezi ca pana si un copil de 9 ani stie mai mult decat tine e un pic derutant. Deci.. discutie relatata de o colega de la Socio. Ajunsa in vizita la verisoara ei de 9 ani s-a trezit asaltata cu intrebari de genul:
-Da' tu la ce facultate esti?
-La Sociologie.
-Si ce inveti tu acolo?
-Pai..despre oameni.
-Cum adica despre oameni?
-Pai despre mai multi oameni care au o problema si eu trebuie sa o rezolv.
Si asa discutia a ajuns la tema specializarilor. Pustoaica foarte curioasa sa afle ce invatam noi la Managementul Organizatiilor. Andreea n-are ce face si pomeneste cuvantul "marketing" care o atrage ca un magnet pe copila noastra. Incep intrebarile de rigoare: "Pai ce e ala marketing?" Andreea incearca sa-i explice pe limba copiilor.
-Pai daca tu ai o fabrica de sucuri, si vrei ca lumea sa le cumpere, ce faci?
-Pai simplu. Pun o eticheta colorata care sa atraga oamenii.
Deci...un copil de 9 ani a inteles perfect si a rezumat intr-o fraza ceea ce noi invatam in 4 ani din carti de sute de pagini. Sa-ti mai vina sa te duci la facultate si sa-ti dai importanta....

Sub zodia lui "Daca"

Pentru prima oara de cand m-am atasat de cuvantul "daca", de eternele intrebari si framantari daca ceea ce fac este bine, privesc in urma cu mandrie. Si imi spun ca "da", am luat cele mai bune decizii, chiar daca la momentul respectiv au fost dureroase. Doi ani m-am plans pentru ca am dat la o facultate unde nedreptatile si uneori umilintele sunt la loc de cinste. Acum am inteles ca acesti doi ani m-au calit, mi-au aratat ca viata nu e un drum presarat cu trandafiri, unde nu conteaza totdeauna cat de bun esti. Am invatat ca nu totul e corect, ca exista oameni care, fara sa fie neaparat mai buni, sunt mai puternici decat tine. Si am acceptat. M-am ingrozit la nebunia de a urma doua facultati si de a da doua licente in acelasi timp. Acum vad in asta sansa de a-mi arata mie insami ca sunt in stare sa duc un lucru la bun sfarsit, oricat de greu ar fi. Mi-am testat si depasit limitele si am vazut ca sunt mai puternica decat credeam. Acum 3 luni am facut o nebunie pe care toata lumea a considerat-o o toana de adolescenta. A fost o eliberare dintr-un chin, o fuga spre aer si libertate, spre mine insami. Un singur mesaj mi-a schimbat viata. O simpla apasare de buton. Atunci nu puteam vedea dincolo de ziua de maine, traiam pentru ce simteam atunci si ma bucuram. A fost prima oara cand mi-am asumat riscul esecului. Si prima oara cand n-am cunoscut esecul. Am preferat sa-l iubesc atunci, cand era langa mine, in lungile seri de vara, fara sa ma gandesc ca a doua zi as putea sa-l pierd. Si nu l-am pierdut. Dimpotriva. Am avut puterea sa spun in sfarsit lucrurilor pe nume, unele dintre ele dureroase. Am incetat sa ma ascund sub masca politetii si a bunatatii. Ma intreb ce ar fi fost daca n-as fi spus toate acele lucruri. Simplu: as fi trait frustrata, cu amaraciunea stransa in mine. Astazi, dupa toate aceste decizii analizate sub semnul lui "daca", nu am motive sa regret si nici sa ma tem. Am invatat sa am incredere in deciziile mele, oricat de nebunesti sau dureroase ar parea.

Cateva randuri si un zambet larg

Plicul e inca la mine pe birou. Numele noastre sunt inca acolo. Scot(a cata oara, oare?) invitatia sigilata cu o inimioara aurie si inca imi tremura mana cand simt hartia cerata. O invitatie, cuvinte frumoase, o data si o ora. Nimic iesit din comun. Impartasesc bucuria viitorilor miri, dar invitatia asta are ceva mai special. Se pare ca s-a deschis sezonul la nunti, am primit vreo 3 invitatii in ultima luna, dar asta imi face inima sa bata mai tare, are un farmec si o semnificatie aparte. Prima invitatie pe numele meu si al iubitului meu. Pana acum erau invitatii de genul "vino si tu cu x si y"(x si y fiind un cuplu, bineinteles) sau invitatii pe numele "Dsoara Iancu". In general nu e placut sa te socializezi intr-un mediu unde sunt numai cupluri, dar sa fii singur la o nunta e si mai deprimant. Dar de acum gata. E ceva special in a primi o invitatie de cuplu. E ca si cum ar fi o recunoastere a voastra in lume. Ceva de genul balurilor care se organizau in lumea buna pentru ca fetele tinere sa fie introduse in societate. Stiu ca suna ciudat, dar ati prins voi ideea. Oricum, e un sentiment placut, de surpriza, bucurie si mandrie. E ciudat cat de fericit poate sa te faca o simpla bucata de hartie..:)

Dur dur d'etre un bebe

Am 21 ani, dar cine ma vede nu-mi da mai mult de 16-17 ani. Am 1.60 si 45 kilograme, deci ma incadrez la categoria musca, sau ma rog, care o fi cea mai mica. La picior port 36, doar la cizme iau 37. Ochi mici si rotunzi, buze subtiri si cea mai autentica fata de copil nevinovat (aparentele inseala uneori..). Masura la haine: 34 sau 36. Deci da..o adolescenta vesnic verde se pare. Nu stiu daca are neaparat legatura cu trasaturile fizice, dar adesea am comportamente de copil si nu mi-e rusine sa o spun. Imi plac desenele animate, las orice film de Oscar pentru un desen Walt Disney. Mananc inghetata, ciocolata si alte dulciuri oricand am pofta fara sa ma gandesc ca ma ingrasa sau "dauneaza grav sanatatii". Iubesc animalele de plus si ma mandresc cu colectia pe care o am. Uneori, cand ma satur de "lecturile academice", citesc Mary Poppins sau Bambi. Asemanarile se opresc insa aici. Sunt ambitioasa, stiu ce vreau si am momente cand explodez de seriozitate si incrancenare. Mi s-au reprosat multe in timp, insa lipsa de maturitate niciodata. De aceea devine deranjant cand in jurul tau lumea care nu te cunoaste te priveste cu oarecare mila si simpatie. Uneori am probleme daca vreau sa intru intr-un club, mi se cere musai buletinul. La fel daca vreau sa consum alcool in locuri publice. Alteori vanzatoarele ma tutuiesc si imi vorbesc un pic repezit dupa ce liceenei din fata mea i-au vorbit foarte umil si politicos, cu "dumneavoastra" in sus si in jos. Ador cand vreau sa fac conversatie cu necunoscuti, in diverse ocazii si contexte, si aud invariabil: "In ce clasa esti? Gandesti foarte matur pentru varsta ta." Inutil sa-i mai precizez stimabilului/stimabilei ca sunt majora dupa toate legislatiile. Recunosc ca de multe ori ma simt foarte bine in aceasta ipostaza de femeie-copil. O fustita scurta si creata, balerini, maiout cu fluturasi, 2-3 clame in par, machiaj pastelat si gata. Cred ca fac asta pentru ca mi-e dor de copilarie, de parfumul de inocenta al ei. Din fericire am pastrat in suflet o parte din starea de spirit a copilariei pe care o scot de multe ori la iveala fara sa-mi dau seama macar. Pana la urma a renunta la copilul din tine inseamna a te indrepta spre batranete si moarte mai repede decat ar trebui...Dar asta nu inseamna ca a fi copil, chiar si matur, e un lucru usor:)

Sick and tired...sau pur si simplu: SATULA!

N-am mai incercat astfel de sentimente de revolta si rebeliune de pe la 16-17 ani, cand faceam ca animalele preistorice ca n-aveam voie sa merg si eu in discoteca, unde mergea toata lumea "cool". Azi mi-am reamintit de sentimentul de frustrare pe care il ai cand cineva se amesteca grosolan in viata ta. La 21 ani intelegi ca parintii iti voiau binele si te simti putin rusinat pentru accesele de furie adolescentina. Dar mai intelegi si ca ai dreptul sa gresesti si sa platesti pentru asta, fara tot felul de "filosofi" , "psihologi" si "psihanalisti" care sa se autointroduca in creierul si sufletul tau si sa-ti spuna ce simti tu de fapt. Ca doar tu esti prea mic si prost, nu te compari cu intelepciunea sa freudiana. "Fa asa, ca eu stiu mai bine, te cunosc. Asculta-ma, nu fi incapatanata. Tu de fapt il iubesti pe x, nu pe y. Tu trebuie sa faci asta si nu cealalta. De ce? Pentru ca asa am spus eu, ca te cunosc". Dumnezeule, nici mama nu vine cu asemenea texte! Mama mi-a spus clar si raspicat ca orice as face trebuie sa-mi asum raspunderea deciziilor, iar daca e cazul sa ma dau singura cu capul de pragul de sus pentru a ma maturiza ma lasa sa fac si asta. Dar nuu, alte "intelepte" simt nevoia sa ma protejeze de mine insami si sa-mi arate calea cea dreapta. Doar ca aceasta cale "dreapta si luminoasa" pe care mi-o arata este una pe care am mers 3 ani. Si cu ce m-am ales? Lacrimi, umilinta si tot felul de compromisuri care mi-au scazut increderea in mine si demnitatea. Am spus "Stop", am plans si m-am dat cu capul de pereti. Si cand am scapat de fantomele trecutului, ele au inviat prin intermediul persoanei pe care o credeam cea mai buna prietena. Pentru ea si alti binevoitori gata sa-mi serveasca predici despre ce simt si ce vreau: lasati-ma fratilor in pace, sa-mi vad de viata mea, ca sunt mare si vaccinata! Sunt satula de intelepti, filosofi, psihologi si mari experimentati. Poate gresesc, poate nu procedez bine, dar e viata mea si imi asum orice decizie. Buna sau rea. Traiti-va viata voastra, uitati-va bine in ea, ca sa va dati seama cine are de fapt nevoie de "predici" si consiliere. Eu m-am salvat de la autodistrugere, iar el m-a ajutat. Daca ai chef sa-ti distrugi viata, te rog, eu nu-ti stau in cale, draga "prietena". Dar nu te incapatana sa o distrugi pe a mea, pentru ca de data asta nu va las, ti-o jur.

"Ba eu!", "Ba ele!"

Scenariul clasic. Dupa o perioada lunga de singuratate si de weekenduri petrecute numai in compania prietenelor apare EL. Fat Frumosul din visele tale, ba chiar mai reusit. Te cucereste din prima, te fascineaza chiar. Vrei sa-l cunosti din ce in ce mai bine, sa petreci cat mai mult timp cu el, sa construiti ceva impreuna. Si asta cere timp si daruire, nu? Fara sa simti macar, el devine centrul micului tau univers. Dar cum ramane cu ele, cu prietenele cele mai bune, care ti-au ascultat ofurile si melancoliile luni de-a randul, cand nici macar nu banuiai ca el exista? Esti atat de fericita incat esti sigura ca si ele vor fi la fel de bucuroase. Asa ca inainte de a-l prezenta oricui altcuiva, i-l prezinti celei mai bune prietene. Dar..hopa! Cele doua persoane dragi dau semne ca se inteleg ca soarecele cu pisica. Sa fie gelozia la mijloc? Invidia? Sau pur si simplu neincrederea? Timpul trece si situatia ramane aceeasi. Inevitabil trebuie sa ajungi sa tii partea cuiva. Si incep discutiile cu el: "Eu sunt prietenul tau! Trebuie sa stai cu mine". Apoi ea: "De cand cu el nu ma mai bagi in seama. Stiam eu ca e un parsiv care o sa te indeparteze de noi."Ok, incerci sa fii obiectiva si sa-i intelegi pe amandoi. Te gandesti ca un mic compromis va merge la fix. Gata cu iesirile in grup. Orele petrecute cu el sunt una, iesirile cu prietenele sunt alta. Doar aveai o viata si pana sa-l cunosti e el,nu? Dar..nici asa nu merge. Oricat timp ii dedici prietenei cele mai bune e tot imbufnata. Si atunci iti dai seama ca chiar are ceva personal cu cel pe care l-ai ales. Iar el a inceput sa se supere pentru timpul tot mai mult dedicat ei. Deci n-ai facut decat sa-i superi pe amandoi. Intri intr-un cerc vicios din care iti e tot mai greu sa iesi. Echilibru? Comunicare? Poate. Sau doar momentul prielnic pentru a evalua persoanele din viata ta si a vedea care trebuie sa-ti fie prioritatile. Oricare ar fi situatia, cred ca cea mai buna solutie ete sa judeci tu totul, sa rationezi fara sa te lasi influentata de cei din jur. E dureros sa distrugi o relatie pentru ce spun altii, dar si sa pierzi o prietena pentru ceva trecator. Adevarul e diferit de la o situatie la alta, si numai tu ai puterea sa-l descoperi.